Opinia Veche, Ioan Stoleru

Ioan Stoleru, Opinia Veche, Iasi

Undeva în Prahova, la jumătate de oră de mers cu mașina de Vălenii de Munte, un preot a construit acum 20 de ani, în curtea bisericii, o casă pentru copiii ai căror mame voiau să avorteze. Acum are 328 de prunci și 13 bătrîni pe care-i consideră ai lui, pe care-i hrănește și îngrijește în egală măsură. A crescut aici o familie ca un fel de alternativă la sistemul de stat, pentru că părintele nu dă afară pe nimeni la vîrsta majoratului. Îi școlește pe toți, băieților le găsește o bucată de pămînt iar fetelor zestre pentru măritiș.

Undeva în Prahova, pînă și-o bomboană se împarte la 300.

Pe drumul principal din Valea Plopului, care duce la biserica ma­re, un puști mîndru de dîra lun­gă de cauciuc pe care a lăsat-o în asfalt fuge să se laude prietenilor săi, care se joacă pe marginea stră­zii. Pe lîngă ei trece o camionetă veche, albastră și prăfuită, cu nu­măr de Galați. Înăuntru sînt doi bărbați mai în vîrstă și două femei iar în spate au vreo 14 saci de rafie plini cu porumb, dovleci și altele alimente. Mergînd încet pe lîngă mi­ne, șo­ferul mă-ntreabă „unde-l găsesc pe părintele Tănase?”. Îi răspund și plea­că mai departe. La biserică aflu, împreună cu ei, că părintele a plecat deja spre Valea Screzii, sa­tul de lîngă, și mă urc în mașina ve­che. Cînd să fa­cem dreap­ta, înspre sat, vedem că se for­mea­ză o co­loană. „Sîntem șapte ma­șini, toți merg acolo”, spu­ne șoferul. „Cică-s peste 300 de copii care stau aici”, zice una dintre femei. „Am venit și noi cu niște ajutoare, ca să zicem așa”, o completează băr­batul din dreapta șoferului.

Trecem pe lîngă casele de pe partea stîngă a drumului, al căror gard comun e colorat în roșu, ver­de, galben și-albastru. De la balco­nul uneia dintre clădiri, un băiețel fa­­ce cu mîna și zîmbește fiecărei ma­­șini, parcă știind că pen­tru el vi­n. Mai e și Cristi, puțin mai în­co­lo, de asemenea salutînd. E mai ma­­re și ajută la lucrări, iar cei care-l cunosc știu deja să-i aducă un CD sau o casetă cu muzică bi­se­ri­ceas­că, asta-i pasiunea lui.

În total sînt parcate în fața ca­se­lor vreo 23 de mașini de toate fe­lurile, dube, mașini mai mici, cî­te­va Dacii, alte modele mai noi, care lucesc în soarele răcoros de de­cembrie, cu numere de Bu­cu­rești, Buzău, Mehedinți, Brașov, Ploiești, de peste tot. „Uite, ăștia-s tot din Galați, de la firma aia de distribuții”, spune iar șoferul.

La poartă, cîțiva oameni dirijează mașinile care vin, cele care intră în curte și cum se descarcă marfa. Sînt atît de multe cadouri și provizii că la un moment dat se pu­ne lumea în șir indian și dă din mînă în mînă sacii și pachetele că­tre magazia din spate sau, pe scări, la etaj. Dintr-una din mașinile mai noi coboară tatăl unei familii, la costum și cu ochelari, mîndru, în­so­țit de copiii săi, cărînd pungi mari cu cadouri, în timp ce din spa­tele dubiței de Galați cu care am venit bărbații se chinuie să descarce dovlecii și „păpușoiul”.

„Noi încercăm să ne autofinan­țăm. Avem stînă, avem pămînt luat în arendă, tractor, plug, facem po­rumb, grîu, legume și producem cam 4% din ce consumăm într-un an cu astea. Însă ar trebui să ajun­gem cam la 90%. Restul sînt do­nații”, îmi explică Mihai Tănase, unul dintre fiii părintelui. „Încercăm să facem «banul vă­du­vei»”, îl completează Ionuț Ma­vri­chi, ginerele părintelui.

De peste tot

Sînt invitat în birou, unde mi se oferă un ceai. Pe hol, un grup de vizitatori discută. „Copiii de-aici au viața de 1000 de ori mai bună decît înainte, unde-au fost abando­nați. Dar trebuie să ai mult suflet să faci asta. Eu am venit prima oa­ră acum doi ani și am făcut de do­uă ori cîte 220 de tarte cu vișine. Dar a ajuns cam cinci centimetri pă­trați la fiecare, că-s mulți”, le spune femeia celor care vin în Va­lea Screzii pentru pri­ma oară. „Știți doar cum am ve­nit și noi, vorbeam despre dulceață de vișine și din vorbă în vorbă am ajuns la asta și imediat s-au strîns două mașini cu lucruri de-adus”, își amintește aceasta. Vin aici oa­meni din toată țara, să aducă ce pot pentru copii sau să stea cîte o săp­tă­mî­nă, două, unii chiar mai mult, pentru a ajuta fiecare cu cîte ceva. Fe­me­ile la mîncare, bărbații la ce mun­­că mai e de făcut pe la case. „De obicei fete din America sînt permanent și studenți de la AS­COR (Asociația Studenților Creș­tin Ortodocși din România) sau de la arhitectură, din Timișoara sau de la Suceava, vin în tabere și contribuie la construcții. Strîng bani din timp, își gătesc, își cumpără mîn­care și materiale, să nu ne fie nouă mai greu”, povestește Ionuț.

Bărbatul mă duce pe rînd în cîteva case de copii, de la cei mici, care au unu, doi ani, pînă la cei mai mărișori. „Vezi ce viteză am?”, întreabă unul dintre băieți cînd ne ve­de. Se joacă cu o mașinuță pe co­vor, în timp ce altul, mai năz­dră­van, bate cu coada măturii în ta­van. Ionuț îl întreabă cum merge școala și el zice un „binee” în fugă, îndreptîndu-se spre camera de ală­turi. „Vine Moșul la voi anul ăs­ta?”. „Pînă acum am doar o fată aici la care vine, restul sînt obraz­nici”, răspunde femeia care-i în­gri­jește pe copii. „Pe la liceeni nu trecem. Ei sînt deja mărișori și nu vrem să fim intruzivi”, îmi spune Ionuț.

A doua șansă

Viziunea părintelui Tănase a fost să dea șanse mamei ca la un moment dat, dacă vrea, să vină să-și ia copilul înapoi. De la Revoluție și pînă acum au trecut pe-aici pes­te 1600 de co­pii. Ionuț îmi spune că, la un mo­ment dat, mama poate trece peste șocul de a rămîne gravidă sau se căsătorește cu tatăl, care acceptă ideea pînă la urmă, și vine și-și ia copilul înapoi. „Mi se pare o ches­tie extraordinară să-ți dea cineva șansa să-ți vină mintea la cap”, spune bărbatul. Însă, după cum spune preo­tul Nicolae Tăna­se, în 19 ani numai șase ma­me s-au în­tors după pruncii lăsați aici.

Băieții care termină liceul au mai departe două opțiuni, facultate sau atelier de tîmplărie undeva în zonă, iar fetelor li se strînge, după posibilități, și zestre. Pentru că prin­cipalul lucru pe care se pune accentul aici este școala. „Esen­ția­lă e școlarizarea, dup-aia se însoa­ră ei”, spune Ionuț Mavrichi. Sînt profesori care vin voluntar și fac teme cu copiii în afara școlii, iar vara se organizează tabere. Cei mici sînt la grădiniță, în Valea Scre­­zii. O parte dintre copii merge la școa­la din Valea Plopului, ceilalți la șco­lile profesionale din Vălenii de Munte sau satele dimprejur iar apoi la liceele din Văleni. Cei care locuiesc împreună cu mamele sînt lăsați în grija acestora. „Noi le pu­nem la dispoziție loc de cazare, ali­mente, ele gătesc. Încercăm să nu fim invazivi și să le dăm posibilitatea să-și crească copilul ca-ntr-o familie”, spune Ionuț. Sînt și cîțiva care-s la facultate. Apoi aceș­tia, cu ajutorul părintelui, își vor găsi de muncă, după care face cumva să le cumpere o bucățică de pămînt și începe să construiască, îm­preună cu ei, o casă. Dar „nu îl băgăm sigur în serviciu, de aici mer­ge și își găsește. Precum co­pi­lul sa­tului. Nu copilul de la Pro Vi­ta si­gur are serviciu și ăla din sat n-are”, explică părintele Tănase. Acesta a analizat psihologi­a a di­fe­rențelor care ar putea apă­rea în­tre copiii săi și cei ale familiilor din sat și încearcă să le evite pe cît po­sibil. Astfel, cînd primește ju­că­rii sau dulciuri, le distribuie în mod egal, asigurîndu-se că ajung și la cei din sat, iar micuții de acolo pot veni ori­cînd să se bucure de locul de joacă din Valea Scre­zii. Astfel, spune că pînă acum nu s-au iscat conflicte între co­piii de aici și cei din satele din jur. „Uite însă că în seara asta a existat între copiii noștri, fiindcă unul s-a su­pă­rat pe altul”.

Mai devreme-l văzusem pe băiat, cu o bucată de tifon în mînă, ținîndu-se de frunte. „Asociația Pro Vita nu face perfecțiune. Dar în­cer­căm să mergem obișnuit, nu de­o­­sebit. Că dacă crești copiii de­o­se­bit, n-au șansă, nu se integrează”, explică părintele Tănase. Spune că nu există un caz mai dificil de­cît celălalt, fiecare este unicat, cu problema lui. S-a întîmplat și ca un copil sau altul să fugă, dar ni­­ciodată nu le-a fost refuzat dreptul de a se-ntoarce.

Toți egali

Preoții au o listă lungă cu ziua de naștere a fiecărui copil, pentru a nu trece pe nimeni cu vederea. Ca-ntr-o familie adevărată, acestora li se face tort, se adună toți și îi cîntă. „E important că el vede și la școală ce se întîmplă de ziua lui. Nu trebuie trecut cu vederea, pentru că el este un om deosebit și se bucură că nu a fost uitat”, îmi mai spune pă­rintele. Lucrează pen­tru copii laolaltă cu 47 de angajați, printre care doi șoferi, șase meșteri, cu care cons­truiesc, doi psihologi, două bu­cătărese pentru școlari, două per­soane care au grijă de ei să-și facă temele, o dentistă, patru doctori, o asistentă medicală plus alții, voluntari.

Femeia rătăcită

Sîntem chemați înăuntru, la ma­să. Nici unul nu-i lăsat să plece pînă nu mănîncă o porție de ciorbă de pește, apoi șnițel de pește cu mămăliguță. Însă, după ce lumea termină de mîncat și se risipește pe-afară, prin curte sau pe la casele copiilor, în sala de mese rămîne o bătrînă plîngînd. Nimeni nu știe cine e sau cum a ajuns aici, pur și simplu a apărut. Refuză mîncarea și ceaiul care i se oferă, iar cînd o vede că tremură, Mihai îi spune unuia dintre băieți să-i aducă ceva. „Îi dau jacheta mea”. „Nu, nu,

du-te și adu-i o pilotă și pune-o pe ea”. Aflu mai tîrziu, auzind din în­tîmplare o discuție, că femeia va fi dusă la una din casele asociației, alături de altă bătrînă. Așa e aici, nimeni nu e refuzat sau dat afară. „Vom face față cît putem, apoi o să zicem «stop». Din mila lui Dum­ne­zeu, de 19 ani nu zicem «stop». Adică avem putere de 50 de copii și noi avem 328 de copii plus bă­trîni, în total 340”, spune părintele Tănase.

E unul din motivele pentru ca­re condițiile nu sînt europene. Ar putea să se oprească din a primi oameni și a direcționa fondurile spre modernizare, însă, conform părintelui, trebuie răspuns ne­vo­i­lor vremii, și nu poate lăsa un om pe stradă doar pentru a ajunge la standarde mai ridicate. „Dacă lu­mea care vine și în general sînt oa­meni necăjiți, înțelege că aici e ca la țară, cum trăiau bunicii și pă­rin­ții noștri, atunci nu e o problemă”, argumentează Ionuț Mavrichi.

Scopul lor este însă nu de a aduna cît mai mulți copii abandonați. Ar vrea ca acest fenomen să dispară din România, sau mă­car ca mai multe parohii să le ur­me­ze exemplul, la fel ca în Vechiul Testament, unde fiecare comunitate de evrei avea grijă de orfanii și de văduvele ei. „Este acum un trend foarte păgubos, în sensul că vine un om necăjit la tine și-i zici «lasă că te ajut eu» și suni la părintele Tănase și ai impresia în inima ta că l-ai ajutat. Și ăla nu-i ajutor, că l-ai trimis aici. Ajutor este să te aduni cu încă cinci oa­meni și să-l ajuți, să-l ții acolo, nu-l dezrădăcinezi”, spune preotul. Mai zice că adevărații săraci nu sînt cei care „te agresează pe stradă într-o română stîlcită”, ci aceia care, din demnitate, stau și suferă, își duc sărăcia în tăcere, iar aceia trebuie căutați, pentru că „la milostenie nu trebuie să răspunzi cînd ți se cere, milostenia trebuie s-o și cauți, că e virtute”.

Năzdrăvanul și biciul

Ies și-o aud pe una dintre fe­me­ile cu care am venit cu mașina vor­bind la telefon. „E ceva aici ce n-ai să mai vezi”, spune aceasta. Toți dintre cei care au venit cu ajutoare sau cadouri vor să mear­gă la copii, să-i vadă, și oamenii se-m­part în grupulețe și vizitează casele. Fiind frig, majoritatea-s înă­untru. Nu­mai cîțiva sînt pe-afară, cum e cel obraznic care de vreo oră tot poc­nește un bici, chiar dacă i s-a spus să înceteze. Văzînd că fac poze, o fată vine la mine și mă-ntreabă da­că nu mai am un „unul la fel ca ăsta, să-mi dai și mie”, și pleacă rîzînd.

Pomelnice pentru copii

E tîrziu și părintele nu mai pleacă. Ba primește oameni care au venit să aducă cîte ceva, ba vorbește în birou cu Tatiana, di­rec­toarea asociației. Îi spune că nu trebuie să plece nimeni fără un ca­lendar sau o carte. „Un calendar cos­tă doișpe mii, dar apoi omul pu­­ne un pomelnic de zece lei”, ex­plică acesta. Dacă n-ai auzi astfel de discuții, te-ai mira cum reușește să țină atîtea suflete în viață. Îl aud spunînd că numai ultima nuntă a unei fete a costat peste 12.000 de lei. „Vi se pare mult? Pe lîngă asta am făcut rost de zestre, aragaz, frigider, linguri, furculițe, cuțite, de toate, nu lux, minimum necesar, doar dînd telefoane, fără să mai punem bani”, explică unui grup care doar ce-a venit. Și îi roa­gă pe toți cei care trec pe la el să lase cîte două cărți și preoților pe care-i cunoaște. „Din Arad sînteți? E la Nădlac un preot Ștefan, singurul preot ortodox din Nădlac, dacă puteți să-i dați sau aveți cum să-i trimiteți astea de la mine”.

Sfătuitorul din Văleni

Mai vin aici oameni și să-i cea­ră sfaturi părintelui Nicolae. Mai ales tineri proaspăt căsătoriți sau care urmează să se cunune. Una din femei povestește că soțul a des­coperit-o la mînăstire la Aga­pia, unde ea a făcut seminarul. Pă­rintele își amintește că nora lui a terminat tot acolo, și îi invită pe cei doi tineri să rămînă peste noap­te aici.

De fapt, tuturor le spune să mai stea încă o noapte, să mănînce și să plece a doua zi odihniți la drum. Îi convinge pînă la urmă să rămînă la el, în Vălenii de Munte, și tinerii, împreună cu părintele Phi­lippe din Franța, se urcă în ma­șina celor doi, iar eu cu părintele Tănase în Dacia sa albă.

Pe drum îmi mai povestește cum mergea înainte prin clinicile de avort, căutînd copii. Acum au auzit mulți de asociație și vin singuri în Valea Screzii. În ianuarie, Nicolae Tănase împlinește 53 de ani și ia copii în grijă încă de la 32 de ani. Cu toate astea, vorbește cu modestie, ca și cum n-ar fi nimic ieșit din comun. „Sună foarte frumos, dar eu n-am făcut nimic, tot ce se vede la Pro TV sau la alte televiziuni sau ziare e «vaaai ce-a făcut părintele». Eu am făcut ce-au făcut românii de-a lungul timpului, și-au rezolvat problemele”, spune acesta și-apoi „ce mai vorbim domnu’ specialist?”

***

Ajunși în Văleni, mă-ntreabă dacă nu vreau să rămîn și eu. „Atunci trebuie să vă ajut să ajun­geți la Ploiești normal, nu cu au­tostopul. Este 8 fix, pînă la 9 aveți microbuze din gară. Vă duc pînă acolo.” Cînd ajungem, se oferă să-mi dea bani de drum. Refuz și îi mulțumesc, iar părintele îmi spune „trăim într-o țară nebună, din păcate. Și noi avem interes propriu, dar după interesul propriu, trebuie să existe normalitate”.

Pași mici pentru suflete mari

„A pornit de la o întîlnire cu Ioan Alexandru pe stradă, care tocmai se întorcea de la un congres mondial de la Oslo pentru protecția copilului născut și ne­născut și care mi-a arătat că în Ro­mânia se avortează așa de mulți copii care niciodată nu pot să fie arși în spitalele, în crematoriile unde erau avortați și atunci apelau la alt crematoriu. Așa a fost atunci, așa am făcut, am vă­zut, la 1 noaptea, și am început”, îmi povestește părintele în ma­și­nă, în timp ce mergem spre Vă­lenii de Munte. De-atunci, îm­pre­ună cu Ioan Alexandru, au în­ceput să participe la conferințe unde popularizau ideea dreptului nenăscutului de a se naște. Și, în cadrul unei conferințe, una dintre studente a zis „părinte, sînt de acord, nu vreau să avortez, dar da­ți-mi o soluție”. Acesta s-a oferit să-l crească. Și-acesta fost începutul. Apoi a continuat, în pri­mul an s-au adunat 13 copii și îi plasa cum putea prin casele oa­menilor din Valea Plopului. A construit prima clădire pentru co­pii în curtea bisericii și după încă trei ani avea peste 80 de prichindei. Așa a apărut asociația Pro ­Vita pentru născuți și nenăscuți. „Primii copii i-am luat între două și cinci zile, așa se putea atunci. Din 1997 încoace s-au schimbat lucrurile, a intervenit statul cu o lege și au spus că se ocupă ei”, spune preotul. Au început să apară între timp copii nu numai ca rezultat al evitării avortului, ci și orfani, lăsați de părinți, mame abuzate, familii cu tot, și bătrîni. „Nu este extraordinar ce am fă­cut, pare, dar am vrea să nu profi­tăm de ce am făcut ca părere”, îmi spune preotul, de la volan.

„Părintele a vrut să facă din asociația asta un fel de familie și familia nu te dă afară la 18 ani și te sprijină pînă poți tu cît de cît să pleci pe picioarele tale, și e im­portant să ai un umăr pe care să te sprijini”, conchide Ionuț.

***

Ajutoarele din Vest

În sala de mese l-am cunoscut pe Philippe, un preot din Franța. A venit prima oară aici acum zece ani și-a rămas im­pre­sionat de activitatea părinte­lui Tănase. Întors în țara sa, cu ajutorul mitropolitului Iosif, a înființat acolo o filială a asocia­ției Pro Vita, pentru a-i putea ajuta financiar pe cei de aici. Astfel, acum preotul Philippe face cîte unul sau două drumuri pe an în Valea Plopului și Va­lea Screzii, pentru a se întoarce în Franța și a raporta acolo, ce­lor care trimit bani, evoluția lucrurilor de aici. După cum spu­ne, l-a marcat dimensiunea evanghelică a spațiului acesta. „Acum zece ani cînd am venit, părintele Tănase mi-a spus că știe cu ce va hrăni copii azi, știe cu ce-i va hrăni și mîine, dar pe poimîine nu știe”, argumen­tea­ză acesta. Mai spune că preoți din Franța vin aici „pentru a se hrăni din creștinismul româ­nesc, care este unul pur, și pentru a duce o parte din el înapoi la noi în țară, iar noi ajutăm din punct de vedere financiar”.

***

Satul cu 26 de biserici

Le-am construit în curtea șco­lilor, în curtea grădinițelor, pentru eroi, o biserică a cimitirului, ele nu sînt construite aiurea. Un­de a fost nevoie, la copii orfani, o biserică de iarnă și o biserică de vară.

Dacă te plimbi prin Valea Plo­pului, pe ulițe sau pe strada principală, n-ai cum să nu observi cîte o biserică sau o capelă pe drum sau pe dealurile dimprejur. Conform lui Ionuț Mavri­chi, sînt mai multe avantaje pastorale ale acestui lucru. Bătrînii ca­re nu se pot deplasa la biserica mare, din centrul satului, se bu­cu­ră cînd se oficiază slujbe lîngă ei, iar cînd e hramul unei capele, oamenii din jurul ei îl organ­i­zea­ză, aranjează masa și „îi antrenea­ză într-un anu­mit mod, le creează astfel o microidentitate în sînul co­muni­tății mai mari”, spune Io­nuț. „Și parohia ca întreg e an­gre­na­tă, da­că oamenii știu că duminica sînt Sfinții Cosma și Damian, atunci merg la Biserica Sfinților Doc­to­rii fără de Arginți”, poves­tește acesta.

Mai zice că au venit fel de fel de oameni în sat care au vrut să fie ctitori de biserică, precum fii­ca unui general, și Nicolae Tă­na­se le-a dat posibilitatea asta. Apoi îmi spune despre bisericuța din dealul din dreapta al Văii Screzii, cu hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, singurul edificiu ridicat în memoria pruncilor avortați din România.

„Și nu e întîmplătoare alege­rea hramului. Că, la fel cum Ioan Bo­tezătorul a căzut victimă plăceri­lor trupești ale lui Irod și Sa­lo­meei, la fel pînă la urmă și pruncii avortați sînt victime ale senzua­li­tă­ții noastre necontrolate. Omul asta e, plăceri, hedonism, căutăm exclusiv senzualitate fără să ne asumăm ce vine cu ea, și anume nașterea de prunci. Și ei, ca și Ioan Botezătorul, cad victime plă­cerii și senzualității noastre”, termină Ionuț Mavrichi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>