Category Archives: Pro Vita in presa

Copiii de la Valea Plopului

Copiii de la Valea Plopului

revista-maria.com

Sufletul lor este aidoma oricărui suflet de copil…zâmbetele lor  adună adesea, în ele, toată candoarea de care orice copil este capabil, astfel că,  la o primă vedere, ei sunt la fel cu ceilalti copii… Dacă stai însă puțin mai mult în preajma lor, îti poți da cu ușurință seama că până de curând, mânuțele lor gingașe, nu au avut spre cine să se întindă …obrajii lor îmbujorați nu fuseseră niciodată mângâiați…lacrimile cine să le șteargă… iar “mama”, era pentru mulți dintre ei doar un personaj din povești sau poezii, o noțiune și nu o persoană,un  ideal ce parcă lor  le fusese  interzis, imediat după ce veniseră pe lume.

Îngeri abandonați pe Pământ, ființe fără apărare și fără dragoste, copii cu o soartă damnată încă dinaintea primului gângurit… aceștia erau copiii de la Valea Plopului până când Dumnezeu i-a ridicat în brațele lui printr-un om cu totul aparte; Părintele Tănase, un om cu suflet ales și cu nesfârșită credință care i-a luat sub oblăduriea lui și printr-o dăruită strădanie a început să ofere acestor copii nu numai haine și jucării ci și dragostea sa de părinte, căldura sufletească fără de care nimeni nu poate crește drept, sentimentul și siguranța unei mari familii și a unui cămin al lor.

Ajutorul lui Dumnezeu aici a fost imens căci în prezent, la Valea Plopului – sat aflat în apropierea localității Văleni de Munte – Părintele Tănase a reușit să ofere adăpost și îngrijire la  peste 200 de copii rezultați în urma renunțării la avort și lăsati spre îngrijire aici – în condiții de confidențialitate deplină – pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp, cu mari probleme sociale, aduși de mame pentru o perioadă determinată, copii abandonați în spitale, cu deficiențe, în curs de recuperare prin plasarea în mediu familial, copii ai străzii recuperați și în curs de reintegrare, tineri alungați din orfelinate după împlinirea vârstei de 18 ani, resocializați și implicați în activități lucrative, gravide sau mame alungate de familiile lor și ocrotite până la rezolvarea situației personale și copii rezultați din violuri.Pentru ei, pentru drepturile lor, pentru drepturile copilului nenăscut,poetul Ion Alexandru a pus bazele mișcarii Pro Vita iar Părintele Nicolae Tănase a înființat Asociația “Pro Vita”, ambele având ca scopuri primordiale lupta împotriva avorturilor și grija față de copiii cu care ”soarta” n-a fost foarte generoasă.

Complexul ridicat la Valea Plopului – exclusiv din donații oferite de oameni bogați nu doar material ci și spiritual, include aici o bibliotecă,o mică bisericuță,o brutărie,o tipografie,o sală pentru întâlniri și desigur,case de locuit pentru cei aflați aici – un mini-orășel ca dovadă  concretă și convingătoare  pentru profundele argumente ce susțin lupta împotriva “genocidului” ce are loc adesea în pântecele mamelor…

Creștinescul gest al Părintelui a găsit ecou și în rândul credincioșilor din sat, succesul Asociației “Pro Vita” devenind astfel și succesul misiunii pastorale a P Părintelui Tănase.

Localnicii – în mare parte oameni cu venituri modeste – au acceptat să-i primească în casele lor pe acești copii, să le ofere dragoste și îngrijire, convinși fiind că soluția de îndreptare a lucrurilor atunci când ai săvârșit un avort sau i-ai fost părtaș nu este numai  să botezi un copil ci să și crești unul, de ca și cum ar fi al tău, pentru că fără îndoială, împovărător și greu de iertat de către Domnul este păcatul ca pântecul unei mame, cu buna știință să devină mormânt pentru copilul cu care Dumnezeu a binecuvântat-o…

Neobosit luptător în slujba lui Dumnezeu, Părintele Tănase răspunde de câtva timp și nevoilor presante ale oamenilor din zonă astfel că a început să găzduiască aici și bătrâni singuri și neputincioși,aflați în mari dificultăți.

Asociaţia ajută şi copiii din sat şi din împrejurimi ale căror familii au greutăţi financiare, prin punerea la dispoziţie a unei mese calde în fiecare zi, prin organizarea de tabere gratuite, toate acestea cu ajutorul gospodarilor din sat sau al altor parohii din împrejurimi.

Văzând cât de multe lucruri frumoase și de real ajutor a izbutit Părintele Tănase aici,în modul cel mai firesc m-am întrebat de unde  ajutorul lor financiar…Răspunsul la întrebarea mea n-a fost cel pe care îl așteptam căci,din păcate,statul nu a ajutat deloc acest așezamânt al iubirii creștine de la Valea Plopului,veniturile regulate fiind asigurate din vânzarea de obiecte religioase  şi din donațiile  constante ale unor persoane care-şi oferă aici contribuţia, după posibilităţile pe care le au. Celelalte venituri sunt însă neregulate, provenind din ajutoare colectate de părintele Tănase şi de voluntarii care se străduiesc să popularizeze acest loc și să organizeze spectacole de binefacere.

Stând de vorbă cu unul dintre cei care,la fel ca mulți alti săteni,pune umărul și ajută aici necondiționat copiii și mamele să crească și să trăiască în siguranță, liniște și credință ,am aflat că eforturile și grijile asociației nu se opresc la partea materială, adică la hainuțe, mâncare și jucării ci se tinde deopotrivă, la o creștere spirituală dreaptă și aleasă…” Încercăm  să evităm discriminarea reală căreia îi cad victime copiii de la țară…Vin aici profesori voluntari care îi ajută la teme,de asemenea avem un medic  care vine și îi consultă periodic și ce este iarăși foarte important pentru noi dar mai ales pentru copii  este faptul că la mica Bisericuță pe care am construit-o aici, Părintele Mihai vine și face cateheză cu copiii, ține slujbe ,îi spovedește și îi împărtășește pe cei care vor ”, ne spunea dl. Ionuț Mavrichi, ginerele Părintelui Tănase, căci în afară de neobosit slujitor al Bisericii, Părintele este și tatăl a șase copii.

Aceasta ar fi, desigur, doar în mare, o descriere a  taberelor de copii de la Valea Plopului și Valea Screzii și a unui un om care și-a pus cu adevărat întreaga existență  în slujba lui Dumnezeu prin respectarea îndemnului creștin de ne iubi aproapele,așa cum ne iubim pe noi înșine. Vă invit la un popas aici, atunci când veti ajunge în judetul Prahova pentru a vedea cu ochii dumneavoastră minunile pe care dragostea față de cele mai nevinovate ființe le poate realiza,pentru a ține în mâinile dumneavostră fie și măcar preț de câteva secunde, o mânuță de copil ce la fel ca noi toți,are nevoie de dragoste și de alinare, pentru a înțelege poate mai bine faptul că Dumnezeu odată cu viața ne-a dat și capacitatea de a încerca sentimentul compasiunii față de nenorocirile și suferinţele altora, mai ales atunci când ele apasă împovărător peste umerii mici, fragili și nevinovați ai unor copii…

Claudia Anton

Opinia Veche, Ioan Stoleru

Ioan Stoleru, Opinia Veche, Iasi

Undeva în Prahova, la jumătate de oră de mers cu mașina de Vălenii de Munte, un preot a construit acum 20 de ani, în curtea bisericii, o casă pentru copiii ai căror mame voiau să avorteze. Acum are 328 de prunci și 13 bătrîni pe care-i consideră ai lui, pe care-i hrănește și îngrijește în egală măsură. A crescut aici o familie ca un fel de alternativă la sistemul de stat, pentru că părintele nu dă afară pe nimeni la vîrsta majoratului. Îi școlește pe toți, băieților le găsește o bucată de pămînt iar fetelor zestre pentru măritiș.

Undeva în Prahova, pînă și-o bomboană se împarte la 300.

Pe drumul principal din Valea Plopului, care duce la biserica ma­re, un puști mîndru de dîra lun­gă de cauciuc pe care a lăsat-o în asfalt fuge să se laude prietenilor săi, care se joacă pe marginea stră­zii. Pe lîngă ei trece o camionetă veche, albastră și prăfuită, cu nu­măr de Galați. Înăuntru sînt doi bărbați mai în vîrstă și două femei iar în spate au vreo 14 saci de rafie plini cu porumb, dovleci și altele alimente. Mergînd încet pe lîngă mi­ne, șo­ferul mă-ntreabă „unde-l găsesc pe părintele Tănase?”. Îi răspund și plea­că mai departe. La biserică aflu, împreună cu ei, că părintele a plecat deja spre Valea Screzii, sa­tul de lîngă, și mă urc în mașina ve­che. Cînd să fa­cem dreap­ta, înspre sat, vedem că se for­mea­ză o co­loană. „Sîntem șapte ma­șini, toți merg acolo”, spu­ne șoferul. „Cică-s peste 300 de copii care stau aici”, zice una dintre femei. „Am venit și noi cu niște ajutoare, ca să zicem așa”, o completează băr­batul din dreapta șoferului.

Trecem pe lîngă casele de pe partea stîngă a drumului, al căror gard comun e colorat în roșu, ver­de, galben și-albastru. De la balco­nul uneia dintre clădiri, un băiețel fa­­ce cu mîna și zîmbește fiecărei ma­­șini, parcă știind că pen­tru el vi­n. Mai e și Cristi, puțin mai în­co­lo, de asemenea salutînd. E mai ma­­re și ajută la lucrări, iar cei care-l cunosc știu deja să-i aducă un CD sau o casetă cu muzică bi­se­ri­ceas­că, asta-i pasiunea lui.

În total sînt parcate în fața ca­se­lor vreo 23 de mașini de toate fe­lurile, dube, mașini mai mici, cî­te­va Dacii, alte modele mai noi, care lucesc în soarele răcoros de de­cembrie, cu numere de Bu­cu­rești, Buzău, Mehedinți, Brașov, Ploiești, de peste tot. „Uite, ăștia-s tot din Galați, de la firma aia de distribuții”, spune iar șoferul.

La poartă, cîțiva oameni dirijează mașinile care vin, cele care intră în curte și cum se descarcă marfa. Sînt atît de multe cadouri și provizii că la un moment dat se pu­ne lumea în șir indian și dă din mînă în mînă sacii și pachetele că­tre magazia din spate sau, pe scări, la etaj. Dintr-una din mașinile mai noi coboară tatăl unei familii, la costum și cu ochelari, mîndru, în­so­țit de copiii săi, cărînd pungi mari cu cadouri, în timp ce din spa­tele dubiței de Galați cu care am venit bărbații se chinuie să descarce dovlecii și „păpușoiul”.

„Noi încercăm să ne autofinan­țăm. Avem stînă, avem pămînt luat în arendă, tractor, plug, facem po­rumb, grîu, legume și producem cam 4% din ce consumăm într-un an cu astea. Însă ar trebui să ajun­gem cam la 90%. Restul sînt do­nații”, îmi explică Mihai Tănase, unul dintre fiii părintelui. „Încercăm să facem «banul vă­du­vei»”, îl completează Ionuț Ma­vri­chi, ginerele părintelui.

De peste tot

Sînt invitat în birou, unde mi se oferă un ceai. Pe hol, un grup de vizitatori discută. „Copiii de-aici au viața de 1000 de ori mai bună decît înainte, unde-au fost abando­nați. Dar trebuie să ai mult suflet să faci asta. Eu am venit prima oa­ră acum doi ani și am făcut de do­uă ori cîte 220 de tarte cu vișine. Dar a ajuns cam cinci centimetri pă­trați la fiecare, că-s mulți”, le spune femeia celor care vin în Va­lea Screzii pentru pri­ma oară. „Știți doar cum am ve­nit și noi, vorbeam despre dulceață de vișine și din vorbă în vorbă am ajuns la asta și imediat s-au strîns două mașini cu lucruri de-adus”, își amintește aceasta. Vin aici oa­meni din toată țara, să aducă ce pot pentru copii sau să stea cîte o săp­tă­mî­nă, două, unii chiar mai mult, pentru a ajuta fiecare cu cîte ceva. Fe­me­ile la mîncare, bărbații la ce mun­­că mai e de făcut pe la case. „De obicei fete din America sînt permanent și studenți de la AS­COR (Asociația Studenților Creș­tin Ortodocși din România) sau de la arhitectură, din Timișoara sau de la Suceava, vin în tabere și contribuie la construcții. Strîng bani din timp, își gătesc, își cumpără mîn­care și materiale, să nu ne fie nouă mai greu”, povestește Ionuț.

Bărbatul mă duce pe rînd în cîteva case de copii, de la cei mici, care au unu, doi ani, pînă la cei mai mărișori. „Vezi ce viteză am?”, întreabă unul dintre băieți cînd ne ve­de. Se joacă cu o mașinuță pe co­vor, în timp ce altul, mai năz­dră­van, bate cu coada măturii în ta­van. Ionuț îl întreabă cum merge școala și el zice un „binee” în fugă, îndreptîndu-se spre camera de ală­turi. „Vine Moșul la voi anul ăs­ta?”. „Pînă acum am doar o fată aici la care vine, restul sînt obraz­nici”, răspunde femeia care-i în­gri­jește pe copii. „Pe la liceeni nu trecem. Ei sînt deja mărișori și nu vrem să fim intruzivi”, îmi spune Ionuț.

A doua șansă

Viziunea părintelui Tănase a fost să dea șanse mamei ca la un moment dat, dacă vrea, să vină să-și ia copilul înapoi. De la Revoluție și pînă acum au trecut pe-aici pes­te 1600 de co­pii. Ionuț îmi spune că, la un mo­ment dat, mama poate trece peste șocul de a rămîne gravidă sau se căsătorește cu tatăl, care acceptă ideea pînă la urmă, și vine și-și ia copilul înapoi. „Mi se pare o ches­tie extraordinară să-ți dea cineva șansa să-ți vină mintea la cap”, spune bărbatul. Însă, după cum spune preo­tul Nicolae Tăna­se, în 19 ani numai șase ma­me s-au în­tors după pruncii lăsați aici.

Băieții care termină liceul au mai departe două opțiuni, facultate sau atelier de tîmplărie undeva în zonă, iar fetelor li se strînge, după posibilități, și zestre. Pentru că prin­cipalul lucru pe care se pune accentul aici este școala. „Esen­ția­lă e școlarizarea, dup-aia se însoa­ră ei”, spune Ionuț Mavrichi. Sînt profesori care vin voluntar și fac teme cu copiii în afara școlii, iar vara se organizează tabere. Cei mici sînt la grădiniță, în Valea Scre­­zii. O parte dintre copii merge la școa­la din Valea Plopului, ceilalți la șco­lile profesionale din Vălenii de Munte sau satele dimprejur iar apoi la liceele din Văleni. Cei care locuiesc împreună cu mamele sînt lăsați în grija acestora. „Noi le pu­nem la dispoziție loc de cazare, ali­mente, ele gătesc. Încercăm să nu fim invazivi și să le dăm posibilitatea să-și crească copilul ca-ntr-o familie”, spune Ionuț. Sînt și cîțiva care-s la facultate. Apoi aceș­tia, cu ajutorul părintelui, își vor găsi de muncă, după care face cumva să le cumpere o bucățică de pămînt și începe să construiască, îm­preună cu ei, o casă. Dar „nu îl băgăm sigur în serviciu, de aici mer­ge și își găsește. Precum co­pi­lul sa­tului. Nu copilul de la Pro Vi­ta si­gur are serviciu și ăla din sat n-are”, explică părintele Tănase. Acesta a analizat psihologi­a a di­fe­rențelor care ar putea apă­rea în­tre copiii săi și cei ale familiilor din sat și încearcă să le evite pe cît po­sibil. Astfel, cînd primește ju­că­rii sau dulciuri, le distribuie în mod egal, asigurîndu-se că ajung și la cei din sat, iar micuții de acolo pot veni ori­cînd să se bucure de locul de joacă din Valea Scre­zii. Astfel, spune că pînă acum nu s-au iscat conflicte între co­piii de aici și cei din satele din jur. „Uite însă că în seara asta a existat între copiii noștri, fiindcă unul s-a su­pă­rat pe altul”.

Mai devreme-l văzusem pe băiat, cu o bucată de tifon în mînă, ținîndu-se de frunte. „Asociația Pro Vita nu face perfecțiune. Dar în­cer­căm să mergem obișnuit, nu de­o­­sebit. Că dacă crești copiii de­o­se­bit, n-au șansă, nu se integrează”, explică părintele Tănase. Spune că nu există un caz mai dificil de­cît celălalt, fiecare este unicat, cu problema lui. S-a întîmplat și ca un copil sau altul să fugă, dar ni­­ciodată nu le-a fost refuzat dreptul de a se-ntoarce.

Toți egali

Preoții au o listă lungă cu ziua de naștere a fiecărui copil, pentru a nu trece pe nimeni cu vederea. Ca-ntr-o familie adevărată, acestora li se face tort, se adună toți și îi cîntă. „E important că el vede și la școală ce se întîmplă de ziua lui. Nu trebuie trecut cu vederea, pentru că el este un om deosebit și se bucură că nu a fost uitat”, îmi mai spune pă­rintele. Lucrează pen­tru copii laolaltă cu 47 de angajați, printre care doi șoferi, șase meșteri, cu care cons­truiesc, doi psihologi, două bu­cătărese pentru școlari, două per­soane care au grijă de ei să-și facă temele, o dentistă, patru doctori, o asistentă medicală plus alții, voluntari.

Femeia rătăcită

Sîntem chemați înăuntru, la ma­să. Nici unul nu-i lăsat să plece pînă nu mănîncă o porție de ciorbă de pește, apoi șnițel de pește cu mămăliguță. Însă, după ce lumea termină de mîncat și se risipește pe-afară, prin curte sau pe la casele copiilor, în sala de mese rămîne o bătrînă plîngînd. Nimeni nu știe cine e sau cum a ajuns aici, pur și simplu a apărut. Refuză mîncarea și ceaiul care i se oferă, iar cînd o vede că tremură, Mihai îi spune unuia dintre băieți să-i aducă ceva. „Îi dau jacheta mea”. „Nu, nu,

du-te și adu-i o pilotă și pune-o pe ea”. Aflu mai tîrziu, auzind din în­tîmplare o discuție, că femeia va fi dusă la una din casele asociației, alături de altă bătrînă. Așa e aici, nimeni nu e refuzat sau dat afară. „Vom face față cît putem, apoi o să zicem «stop». Din mila lui Dum­ne­zeu, de 19 ani nu zicem «stop». Adică avem putere de 50 de copii și noi avem 328 de copii plus bă­trîni, în total 340”, spune părintele Tănase.

E unul din motivele pentru ca­re condițiile nu sînt europene. Ar putea să se oprească din a primi oameni și a direcționa fondurile spre modernizare, însă, conform părintelui, trebuie răspuns ne­vo­i­lor vremii, și nu poate lăsa un om pe stradă doar pentru a ajunge la standarde mai ridicate. „Dacă lu­mea care vine și în general sînt oa­meni necăjiți, înțelege că aici e ca la țară, cum trăiau bunicii și pă­rin­ții noștri, atunci nu e o problemă”, argumentează Ionuț Mavrichi.

Scopul lor este însă nu de a aduna cît mai mulți copii abandonați. Ar vrea ca acest fenomen să dispară din România, sau mă­car ca mai multe parohii să le ur­me­ze exemplul, la fel ca în Vechiul Testament, unde fiecare comunitate de evrei avea grijă de orfanii și de văduvele ei. „Este acum un trend foarte păgubos, în sensul că vine un om necăjit la tine și-i zici «lasă că te ajut eu» și suni la părintele Tănase și ai impresia în inima ta că l-ai ajutat. Și ăla nu-i ajutor, că l-ai trimis aici. Ajutor este să te aduni cu încă cinci oa­meni și să-l ajuți, să-l ții acolo, nu-l dezrădăcinezi”, spune preotul. Mai zice că adevărații săraci nu sînt cei care „te agresează pe stradă într-o română stîlcită”, ci aceia care, din demnitate, stau și suferă, își duc sărăcia în tăcere, iar aceia trebuie căutați, pentru că „la milostenie nu trebuie să răspunzi cînd ți se cere, milostenia trebuie s-o și cauți, că e virtute”.

Năzdrăvanul și biciul

Ies și-o aud pe una dintre fe­me­ile cu care am venit cu mașina vor­bind la telefon. „E ceva aici ce n-ai să mai vezi”, spune aceasta. Toți dintre cei care au venit cu ajutoare sau cadouri vor să mear­gă la copii, să-i vadă, și oamenii se-m­part în grupulețe și vizitează casele. Fiind frig, majoritatea-s înă­untru. Nu­mai cîțiva sînt pe-afară, cum e cel obraznic care de vreo oră tot poc­nește un bici, chiar dacă i s-a spus să înceteze. Văzînd că fac poze, o fată vine la mine și mă-ntreabă da­că nu mai am un „unul la fel ca ăsta, să-mi dai și mie”, și pleacă rîzînd.

Pomelnice pentru copii

E tîrziu și părintele nu mai pleacă. Ba primește oameni care au venit să aducă cîte ceva, ba vorbește în birou cu Tatiana, di­rec­toarea asociației. Îi spune că nu trebuie să plece nimeni fără un ca­lendar sau o carte. „Un calendar cos­tă doișpe mii, dar apoi omul pu­­ne un pomelnic de zece lei”, ex­plică acesta. Dacă n-ai auzi astfel de discuții, te-ai mira cum reușește să țină atîtea suflete în viață. Îl aud spunînd că numai ultima nuntă a unei fete a costat peste 12.000 de lei. „Vi se pare mult? Pe lîngă asta am făcut rost de zestre, aragaz, frigider, linguri, furculițe, cuțite, de toate, nu lux, minimum necesar, doar dînd telefoane, fără să mai punem bani”, explică unui grup care doar ce-a venit. Și îi roa­gă pe toți cei care trec pe la el să lase cîte două cărți și preoților pe care-i cunoaște. „Din Arad sînteți? E la Nădlac un preot Ștefan, singurul preot ortodox din Nădlac, dacă puteți să-i dați sau aveți cum să-i trimiteți astea de la mine”.

Sfătuitorul din Văleni

Mai vin aici oameni și să-i cea­ră sfaturi părintelui Nicolae. Mai ales tineri proaspăt căsătoriți sau care urmează să se cunune. Una din femei povestește că soțul a des­coperit-o la mînăstire la Aga­pia, unde ea a făcut seminarul. Pă­rintele își amintește că nora lui a terminat tot acolo, și îi invită pe cei doi tineri să rămînă peste noap­te aici.

De fapt, tuturor le spune să mai stea încă o noapte, să mănînce și să plece a doua zi odihniți la drum. Îi convinge pînă la urmă să rămînă la el, în Vălenii de Munte, și tinerii, împreună cu părintele Phi­lippe din Franța, se urcă în ma­șina celor doi, iar eu cu părintele Tănase în Dacia sa albă.

Pe drum îmi mai povestește cum mergea înainte prin clinicile de avort, căutînd copii. Acum au auzit mulți de asociație și vin singuri în Valea Screzii. În ianuarie, Nicolae Tănase împlinește 53 de ani și ia copii în grijă încă de la 32 de ani. Cu toate astea, vorbește cu modestie, ca și cum n-ar fi nimic ieșit din comun. „Sună foarte frumos, dar eu n-am făcut nimic, tot ce se vede la Pro TV sau la alte televiziuni sau ziare e «vaaai ce-a făcut părintele». Eu am făcut ce-au făcut românii de-a lungul timpului, și-au rezolvat problemele”, spune acesta și-apoi „ce mai vorbim domnu’ specialist?”

***

Ajunși în Văleni, mă-ntreabă dacă nu vreau să rămîn și eu. „Atunci trebuie să vă ajut să ajun­geți la Ploiești normal, nu cu au­tostopul. Este 8 fix, pînă la 9 aveți microbuze din gară. Vă duc pînă acolo.” Cînd ajungem, se oferă să-mi dea bani de drum. Refuz și îi mulțumesc, iar părintele îmi spune „trăim într-o țară nebună, din păcate. Și noi avem interes propriu, dar după interesul propriu, trebuie să existe normalitate”.

Pași mici pentru suflete mari

„A pornit de la o întîlnire cu Ioan Alexandru pe stradă, care tocmai se întorcea de la un congres mondial de la Oslo pentru protecția copilului născut și ne­născut și care mi-a arătat că în Ro­mânia se avortează așa de mulți copii care niciodată nu pot să fie arși în spitalele, în crematoriile unde erau avortați și atunci apelau la alt crematoriu. Așa a fost atunci, așa am făcut, am vă­zut, la 1 noaptea, și am început”, îmi povestește părintele în ma­și­nă, în timp ce mergem spre Vă­lenii de Munte. De-atunci, îm­pre­ună cu Ioan Alexandru, au în­ceput să participe la conferințe unde popularizau ideea dreptului nenăscutului de a se naște. Și, în cadrul unei conferințe, una dintre studente a zis „părinte, sînt de acord, nu vreau să avortez, dar da­ți-mi o soluție”. Acesta s-a oferit să-l crească. Și-acesta fost începutul. Apoi a continuat, în pri­mul an s-au adunat 13 copii și îi plasa cum putea prin casele oa­menilor din Valea Plopului. A construit prima clădire pentru co­pii în curtea bisericii și după încă trei ani avea peste 80 de prichindei. Așa a apărut asociația Pro ­Vita pentru născuți și nenăscuți. „Primii copii i-am luat între două și cinci zile, așa se putea atunci. Din 1997 încoace s-au schimbat lucrurile, a intervenit statul cu o lege și au spus că se ocupă ei”, spune preotul. Au început să apară între timp copii nu numai ca rezultat al evitării avortului, ci și orfani, lăsați de părinți, mame abuzate, familii cu tot, și bătrîni. „Nu este extraordinar ce am fă­cut, pare, dar am vrea să nu profi­tăm de ce am făcut ca părere”, îmi spune preotul, de la volan.

„Părintele a vrut să facă din asociația asta un fel de familie și familia nu te dă afară la 18 ani și te sprijină pînă poți tu cît de cît să pleci pe picioarele tale, și e im­portant să ai un umăr pe care să te sprijini”, conchide Ionuț.

***

Ajutoarele din Vest

În sala de mese l-am cunoscut pe Philippe, un preot din Franța. A venit prima oară aici acum zece ani și-a rămas im­pre­sionat de activitatea părinte­lui Tănase. Întors în țara sa, cu ajutorul mitropolitului Iosif, a înființat acolo o filială a asocia­ției Pro Vita, pentru a-i putea ajuta financiar pe cei de aici. Astfel, acum preotul Philippe face cîte unul sau două drumuri pe an în Valea Plopului și Va­lea Screzii, pentru a se întoarce în Franța și a raporta acolo, ce­lor care trimit bani, evoluția lucrurilor de aici. După cum spu­ne, l-a marcat dimensiunea evanghelică a spațiului acesta. „Acum zece ani cînd am venit, părintele Tănase mi-a spus că știe cu ce va hrăni copii azi, știe cu ce-i va hrăni și mîine, dar pe poimîine nu știe”, argumen­tea­ză acesta. Mai spune că preoți din Franța vin aici „pentru a se hrăni din creștinismul româ­nesc, care este unul pur, și pentru a duce o parte din el înapoi la noi în țară, iar noi ajutăm din punct de vedere financiar”.

***

Satul cu 26 de biserici

Le-am construit în curtea șco­lilor, în curtea grădinițelor, pentru eroi, o biserică a cimitirului, ele nu sînt construite aiurea. Un­de a fost nevoie, la copii orfani, o biserică de iarnă și o biserică de vară.

Dacă te plimbi prin Valea Plo­pului, pe ulițe sau pe strada principală, n-ai cum să nu observi cîte o biserică sau o capelă pe drum sau pe dealurile dimprejur. Conform lui Ionuț Mavri­chi, sînt mai multe avantaje pastorale ale acestui lucru. Bătrînii ca­re nu se pot deplasa la biserica mare, din centrul satului, se bu­cu­ră cînd se oficiază slujbe lîngă ei, iar cînd e hramul unei capele, oamenii din jurul ei îl organ­i­zea­ză, aranjează masa și „îi antrenea­ză într-un anu­mit mod, le creează astfel o microidentitate în sînul co­muni­tății mai mari”, spune Io­nuț. „Și parohia ca întreg e an­gre­na­tă, da­că oamenii știu că duminica sînt Sfinții Cosma și Damian, atunci merg la Biserica Sfinților Doc­to­rii fără de Arginți”, poves­tește acesta.

Mai zice că au venit fel de fel de oameni în sat care au vrut să fie ctitori de biserică, precum fii­ca unui general, și Nicolae Tă­na­se le-a dat posibilitatea asta. Apoi îmi spune despre bisericuța din dealul din dreapta al Văii Screzii, cu hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, singurul edificiu ridicat în memoria pruncilor avortați din România.

„Și nu e întîmplătoare alege­rea hramului. Că, la fel cum Ioan Bo­tezătorul a căzut victimă plăceri­lor trupești ale lui Irod și Sa­lo­meei, la fel pînă la urmă și pruncii avortați sînt victime ale senzua­li­tă­ții noastre necontrolate. Omul asta e, plăceri, hedonism, căutăm exclusiv senzualitate fără să ne asumăm ce vine cu ea, și anume nașterea de prunci. Și ei, ca și Ioan Botezătorul, cad victime plă­cerii și senzualității noastre”, termină Ionuț Mavrichi.

1 Dec 2010 Pro Tv

1 Decembrie: Povestea parintelui Tanase, tata pentru 328 de copii

Cum ar fi daca intr-o zi cineva v-ar spune ca aveti de hranit 328 de guri? Cum ati reactiona, ce ati face, cum v-ati organiza? In Prahova, pe valea unui paraias un preot are aceste raspunsuri.

Ca urmare a numeroaselor comentarii postate la acest material, iata si site-ul unde parintele Tanase poate fi contactat -

www. asociatiaprovita.org

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului, o pot face in contul de mai jos: prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu postal din tara.

Contul si datele fiscale ale Asociatiei Pro-Vita pentru Nascuti si Nenascuti – Valea Plopului, judetul Prahova:

Cont IBAN in lei: RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001

deschis la BCR – Valenii de Munte, Jud Prahova.

CUI: 7250977

De mai bine de 20 de ani are grija de copii abandonati, de copii fara parinti, de tinerii alungati din caminele de copii. Acolo, la Valea Polopului si Valea Screzii, parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Romanii. Mai buna, mai curata, lipsita de egoism. Cu Asociatia ProVita, parintele Tanase duce o lupta pentru viata.

Acum 13 ani, la ProTv parintele Nicolae Tanase vorbea despre un proiect greu de crezut si atunci dar si acum. Un sat al copiilor fara parinti.

Acum valea s-a umplut si de case si de copii. Copii abandonati prin spitale, copii fara parinti, copii ai strazii, copii lasati aici de mame imediat dupa nastere. Pe toti, preotul Tanase i-a adunat in tabara dintre dealuri. Povestea a inceput in 1990.

Tata a sase copii, parintele a inceput un adevarat razboi impotriva avortului, iar mamele pe care le convingea sa-si nasca pruncii ii lasau in grija lui. In 97, in tabara din vale erau 30 de locuri.

Acum, in viitorul despre care vorbea acum 13 ani, tabara e tot neincapatoare. Pana acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Asa ca in vale apar mereu case.

Intr-o lume egoista, in care trecem unul pe langa celalalt fara sa ne pese, ce se intampla in Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, “egoimul” a fost sters din dictionar.

Pe cei care ajung in Vale manati de curiozitate ii duce prin camerele copiilor cu gandul ca poate ii convinge sa se intoarca si sa ajute.

Cat de greu e sa hranesti in fiecare zi 328 de guri, sa imbraci si sa educi o armata de oameni numai parintele stie. A fost nevoit sa invete. Copiii sunt ingrijiti, hraniti si supravegheati de femei angajate din sat.

Cu exemplul sau, parintele Tanase a reusit sa schimbe si mentalitatea oamenilor din zona, sa-i faca mai buni. In anii 90, satenii din Valea Plopului si Valea Screzii au vazut ce face parinte si au inceput sa-l ajute. In casele lor au primit o parte din copii.

Cine este apt de munca trebuie sa munceasca si sa produca. Parintele este si manager si psiholog este si mama si tata.

Chiar daca statul nu se implica, multi oameni de bine l-au ajutat si il ajuta: cu bani, mancare sau materiale de constructie. Cu stilul sau direct, sincer si taios parintele are o vorba buna pentru toti.

Pentru baietii gata de insuratoare a cumparat pamant. Pentru fete strange zestre.

In fiecare casa din tabara sunt copii. Intr-una i-a asezat laolalta pe copiii de gradinita.

Se ataseaza imediat de noii veniti, au nevoie de caldura. Cand te uiti la ei intelegi in parte ce face si de ce face parintele Tanase. Fiecare copil isi povestea lui, unii sunt aici de cand se stiu. Sunt invatati de mici sa se descurce si sa ajute. Aici, ei sunt o familie.

Unii dintre ei sunt luati la un moment dat de familii acasa. Altii insa raman aici, merg la scoala, la studii. Pana acum 8 copii din tabara au intrat la facultate.

Incolonati, copiii pornesc catre satul din deal, la scoala. Fara sa-ti dai seama, se prind de mana ta si merg alaturi de tine. Te fac sa intelegi ca asa e viata facuta sa mergem impreuna si sa ajutam. In drumul spre scoala copiii predau o lectie invatata de la parintele: iti ofera fara sa te cunoasca ce au ei mai de pret: dragoste.

Pe Valea Screzii si in Valea Plopului, de 20 de ani, functioneaza o alta Romanie. O Romanie care uimeste. Una a generozitatii si dragostei, o Romanie care are nevoie in continuu de sustinere ca sa mearga mai departe.

Jurnalul National 2007

Articol publicat in Jurnalul National – 27 Ianuarie 2007
Autor: CARMEN PREOTESOIU

Intr-un an, satul sarbatoreste toate hramurile celor mai mari sfinti. Valea Plopului este unica in Romania. Nu pentru ca satul ar fi modernizat sau oamenii locului mai iesiti in lume decat altii. Ci pentru numarul de biserici pe care il detine: 26. Preotul satenilor s-a gandit ca pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, cel mai bine ar fi sa inalte biserici. Asa s-a facut ca peste tot, la gradinita, la scoala, in curtile oamenilor, prin intersectii, pe dealuri sau prin vai, locasurile sfinte au impanzit satul. Daca-i o nebunie sau un lucru bun, localnicii nu prea indraznesc a zice. Caci, spun ei, cu supunere,“mai bine ne lasam pe mana preotului, care ne da haine si mancare!”.

Prin Valea Plopului din judetul Prahova e bine sa o iei la picior. Sa mergi incet si cu rabdare si mai cu seama sa privesti in sus, catre cer. Sa te lasi ghidat doar de cladirile albe, cu turle bisericesti si de vorbele oamenilor din sat, mandri de avutia lor. De-ndata ai sa vezi o cruce inalta si semeatea cum rasare de dupa brazi, luminand in bataia soarelui. Langa ea, mai jos, o alta se iveste. Ba si a treia, subtire si micuta, dar stralucitoare ca o nestemata, brazdeaza cerul senin, de parca, pe bratele ei argintii ar fi stat toata Imparatia Cerului. Trei cruci. Trei biserici. Ciorchine, chiar in mijlocul satului. Le privesti pe fiecare in parte, doar cat sa rasufli o data, caci dintr-o parte vezi alta biserica, poate mai mica si mai scunda, in cealalta una mai mare si mai impunatoare. Intorci privirea si inca un locas sfant te face sa-ti duci mana la frunte si sa te inchini. Incerci sa le numeri. In zadar. Intr-o clipa insa, tanti Elena te dumireste. Ti-e dat sa vezi stranse la un loc, ca pe cea mai minunata si mai de pret comoara, ceea ce poate doar zeci de orase au impreuna: nici mai mult, nici mai putin de 26 de biserici ridicate in sat in mai putin de 15 ani.

“Noi nu mai zicem nimic!” Femeia sta in poarta. Acum, ca are cu cine vorbi, nu mai pridideste in a-l lauda pe omul care “ne-a scos la lumina”, parintele Nicolae Tanase. Ba ca mai mereu le aduce haine pentru copii, ba ca, atunci cand barbatul sau a cazut bolnav la pat, parintele de-ndata s-a urcat in masina si l-a dus pana la Bucuresti, la Spitalul Fundeni, ba ca nu-i copil sarman de care sa nu ingrijeasca si tanara de oriunde din tara asta, aflata la ananghie, pe care sa nu o ajute. Le spune pe toate dintr-o rasuflare. Apoi sta o clipa si socoteste, de teama ca nu cumva sa fi uitat vreun amanunt. Zambeste in coltul gurii, mandra nevoie mare, caci zice ea, “asa ceva nu cred sa se mai fi vazut prin alte parti. La noi e unicat. C-o fi o nebunie, ca n-o fi, nu mai conteaza, nu mai zicem nimic. La inceput ne-am mirat si noi cand am vazut ca parintele tot construieste fara sa termine pe vreuna pe de-antregul, dar pe urma, am zis: ce poate sa ne strice?”.

O biserica la 11 familii. Pe ulita inecata in namol, cativa mesteri tarsesc ghetele innoroite, carand in spate baloti de scandura. Parintele Tanase le-a dat misiune clara: sa se apuce de lucrul inceput de ceva vreme si stagnat din lipsa banilor la una dintre bisericile din sat. De altfel, dupa cum insusi preotul Tanase marturiseste “in afara de vreo doua biserici, nici una nu este terminata. Uneia ii lipseste pictura, alta trebuie tencuita si in mai toate avem nevoie de caldura”. Preotul Nicolae Tanase nu se ingrijoreaza insa. Stie ca toate au randuiala lor. “Aveam 21 de ani cand am fost repartizat aici. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa construiesc un veceu. Oamenii au inceput sa zica, indignati: avem un preot care a venit si a construit un veceu. Apoi am construit o fantana. Satul iar a inceput sa vorbeasca. Cand m-am apucat de construirea primei biserici din sat, caci pe vremea aceea singura biserica existenta fusese daramata la cutremurul din ’77, mesterii au vrut sa mearga la toaleta. Le-am spus atunci: “Nu puteti merge, ca doar ati spus ce-i trebuie parintelui toaleta?”. Apoi au vrut sa bea apa. Le-am zis: “Nu puteti bea apa, ca doar v-ati plans de ce fac fantana”. De-abia atunci oamenii au inteles si au inceput sa aiba incredere in deciziile mele. Cu ajutorul lor am reusit sa construim 26 de biserici. Daca ei nu-mi dadeau voie, mana de lucru si oaresce bani, nici ca reuseam sa fac toate acestea”, spune parintele, sfiindu-se sa vorbeasca prea mult de realizarile sale. “Sa ridici biserici este un lucru normal, numai ca majoritatii ii pare ceva iesit din comun”, ne explica preotul, mai cu seama ca este constient de vorbele unora care au inceput sa carcoteasca pe la coltul strazii cum ca, in loc sa se faca atatea biserici, mai bine dadea banii nevoiasilor. Parintele nu se necajeste. Se uita in ochii celor mai bine de 250 de oameni care vin la biserica si stie ca a facut un lucru bun. I-a apropiat de Dumnezeu. A adus in Casa Domnului copii care altadata injurau, furau si nu pridideau cu certurile cu parintii. A determinat zeci de gravide, unele doar de 14-15 ani, sa se razgandeasca, atunci cand in minte le venea ca unica solutie de a scapa de rusinea satului, avortul. Cu toate astea, parintele nu poate sa stea locului atata vreme cat, zice el, “nu o sa-i conving si pe cealalti sateni sa vina la slujba”.

Povesti… Nu intamplator, Nicolae Tanase a construit biserici peste tot unde a gasit loc si ingaduinta oamenilor: in curtea scolii, a gradinitei, in ograzile a trei oameni, pe dealuri, la raspantii de drumuri, in tabara de copii si mame nevoiase pe care le-a luat in grija. Ba mai mult, din dorinta de a cinsti viata daruita de Dumnezeu, parintele a inaltat si o biserica-monument in memoria celor 17 milioane de copii morti prin avort de la Revolutie incoace. “Avem si o biserica a copiilor, in care prichindeii se strang si se face slujba cu ei, baietii stau la strana si canta. Asa au invatat cantecele bisericesti si zeci de rugaciuni”, ne povesteste Cristi, cantaret si pictor, mana dreapta a parintelui. Si arata catre scaunelele mici si joase ale prescolarilor, asezate semicerc in jurul stranei. S-a ajuns astfel ca in satul Valea Plopului sa fie mai mereu mare sarbatoare, mai cu seama ca, datorita puzderiei de locasuri sfinte, oamenii au ajuns sa praznuiasca la toate sarbatorile mari, hramurile bisericilor. “Biserica aceasta poarta hramul sfantului Ioan Botezatorul”, spune Cristi si arata catre o bisericuta care mai are mult pana sa fie terminata. “Regula de mult stabilita aici este ca sarbatoritii sa pregateasca tuica fiarta, slanina si alte bucate pentru tot satul si sa sarbatorim la biserica care poarta hramul”, povesteste dascalul. Slujbe se tin cu randul, la mai toate bisericile, iarna insa doar intr-una, singura in care se poate face focul.

Parintele samaritean. In satul cu case randuite, cand in poala vaii, cand pe culmea dealului, s-au adunat oamenii nevoiasi asemenea bisericilor. Zeci. “Parinte, am venit sa ma ajutati!” Atat a spus Ionela, o tanara de 22 de ani, cand a sosit in parohia preotului Tanase. Si preotul a si dat randuiala sa i se pregateasca un pat cald si o ciorba fierbinte. Zgribulita toata si cu ochii rosii, strangea la piept un baietel de doar cateva zile. Parintii au izgonit-o de la casa lor ca pe o cersetoare, iar tatal copilului, plecat in Spania, habar n-are ca undeva, pe drumuri de tara, copilul sau exista. “Nu l-ar accepta in veci. Aici ne-au primit ca si cum eram familia lor. Ne-au dat si haine, si mancare. De toate”, spune Ionela si-i infige copilului in gura mai zdravan biberonul. Tanti Lenuta, o femeie rotofeie, a ajuns cu cei sase copii la mila parintelui Tanase cand, cu 13 ani in urma, a plecat din Suceava, de la barbatul sau care o obliga sa omoare copilul care tocmai prinsese viata in pantecele sale. Parintele a gazduit-o si, mai mult, pentru mancarea pe care o face zilnic celor cu care sta in curtea uneia dintre biserici, dar si mesterilor constructori, femeia primeste si cativa banuti, cat sa poata cumpara cate ceva copiilor sai pentru scoala.

Motivatie divina. Cu pantalonii plini de noroi pe margini, cu barba lunga si neagra, in care au inceput sa apara, de timpuriu ce-i drept, fire albe, parintele Tanase nu pridideste cu drumurile. Cand in Valea Plopului, urmarind lucrarile la biserici si asigurandu-se ca traiul celor peste 20 de oameni aciuati in curtea din spatele unei biserici este bun. Cand in Valea Screzii, “o ulita”, cum ii spune preotul, unde a construit casute pentru 218 persoane, de la copii de 1 an si 6 luni pana la femei cu pruncii alaturi, in cadrul fundatiei careia i-a pus bazele din 1994, “Pro-Vita pentru Nascuti si Nenascuti”. Se bucura pentru ceea ce a realizat si nu ar pregeta sa mai ridice inca o biserica, “daca este nevoie”, caci zice el, “asa ne simtim mai aproape de Dumnezeu si poate Cel de Sus ne mai iarta din pacate!”

Un preot neobosit “Nu-i zi in care sa nu ma duc sa cersesc pe undeva bani, pe la firme, pe la episcopi, pe unde pot!”, spune parintele. Aflam astfel ca unele biserici s-au ridicat si din donatiile oamenilor impresionati de desfasurarea de forte din Valea Plopului. Un roman care lucra la 11 septembrie 2001 la World Trade Center, in America, a adus slava lui Dumnezeu pentru ca l-a scapat din infern, inaltand o biserica. Altii au donat terenul si o parte din bani pentru a se ridica un alt locas sfant. Iar parintele, pentru a nu pierde o bucata de pamant a turnat fundatia si peretii unei biserici impreuna cu 36 de oameni intr-o zi si noapte. Iar pe timpul lui Ceausescu a refacut o alta, lucrand ziua cu copii de nici 7 ani, carora securistii nu le faceau nimic, si noaptea aducand mesteri.

Salvare. La Valea Screzii, prin grija parintelui Tanase, si-au gasit adapost si liniste peste 200 de copii si mame